ISTORIC

Antonie Pantoleon-Petroveanu

Anton Pann (născut: Antonie Pantoleon-Petroveanu) (data nașterii incertă, între 1793-1797, Sliven, Imperiul Otoman, azi Bulgaria – d. 2 noiembrie 1854, București, Țara Românească) a fost un poet, compozitor de muzică religioasă, profesor de muzică religioasă, folclorist, literat, publicist, compozitor al muzicii imnului național al României. A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” în poemul Epigonii. Prin prescurtarea numelui de familie și românizare va fi numit Anton Pann.
Anton Pann s-a născut în Bulgaria, la Silven, un târg însemnat așezat la poalele versantului sudic al munților Balcani, pe malul stâng al raului Tundza, laN-NE de Stara-Zagora .
Tatăl se numea Pantoleon sau Pantaleon Petrov („vreun Pandele sau Pantelimon”, cum sugerează într-un studiu Tudor Vianu) si era de meserie căldărar sau arămar. George Călinescu afirma că prin tatăl său, Anton Pann era român de origine: „Cunoașterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era român (valah curat ori cutovlah), sau că venise aici în fragedă copilarie” . Numele tatălui, Pantoleon Petrov, a devenit în românește Petroveanu, iar fiul și-a păstrat numele de Antonie Pantoleon Petroveanu, cu care își semna manuscrisele până prin 1826.
Tatăl răposeaza înainte de vreme, la 1806, lăsând în urma-i o văduvă și trei orfani (o soră care murise de mică). „Antonachi”, cum îl alinta mama, ia drumul pribegiei, împreună cu ceilalți doi frați, la Nord de Dunăre, în căutarea unei vieți mai bune. Anul morții tatălui coincide cu izbucnirea războiului ruso-turc.
De aici, însoțeste trupele rusești în mișcare, trece în Basarabia și se stabilește la Chișinău, unde intră (la vârsta de 10 ani) în corul bisericii mari din această localitate, având o voce frumos timbrată. Aici își fixează vocația de psalt și învață limba rusă. Cei doi frați, înrolându-se în armia rusească, sfârșesc eroic în 1809 la asaltul Brăilei împotriva turcilor. Orasul Chișinău îl fascinează și îl determină să facă o însemnare pe o carte de cult: „A. Pann, aflându-mă între sopranii armoniei eclesiastice, la anul 1810”.
În iarna anului 1812, văduva Tomaida ajunge, cu ultimul dintre copii, la București. Deși avea numai 16 ani, înțelesese lecțiile dureroase ale vieții și ale războiului. Sărac și fără cunoștințe intră printre localnici, datorită vocii lui îngerești, cântăreț la biserica „Cu Sfinți””, sau „Cu Sibile”, după ce fusese paracliser la biserica Olari.
Anton Pann cunoștea destul de bine limbile: româna, greaca, bulgara, turca și rusa. Dornic să-și îmbogățească cunoștințele, se înscrie „ca auditor” la „școala de muzichie” deschisă de Dionisie Fotino, „scriitor erudit și compozitor muzical”, cunoscător perfect al muzicii orientale (1769 -1821). În 1816 părăsește această școală și se înscrie la școala deschisă de Petru Efesiul, unul din grecii pricepuți în muzica eclesiastică, care i-a transmis nu numai cunostințele de baza ale artei muzicale, dar și dorintă de perfecțiune, școala care funcționa pe lângă biserica Sf. Nicolae Selari.
Aici învață și meșteșugul tiparului, în tipografia aceluiași Petru Efesiul, iar în 1819 ajunge „director” al tipografiei și tipărește pentru intâia dată un Axion în românește, care, din nefericire, nu s-a păstrat în nici un exemplar.
În 1819, scaunul arhieresc din Capitală e ocupat de Dionisie Lupu, om luminat care inițiază o adevarată campanie de „autohtonizare” a vieții eclesiastice. La numai 23 de ani, Anton Pann este numit de mitropolitul Dionisie Lupu în comisia pentru traducerea cântărilor bisericești din grecește în românește, folosindu-se de noua semiologie hrisantică, dovadă că devenise un nume cunoscut în viața muzicii bisericești a epocii.
În timpul anului 1821 Anton Pann se refugiază la Brașov, după modelul boierilor, adăpostindu-se pe lângă biserica Sf. Nicolae din Schei, unde cânta la strană. Aici îl va cunoaște pe Ion Barac, celălalt colportor, traducător și tipograf de cărți populare din orașul de sub Tampa, cu care va lega o strânsă prietenie. După inăbușirea Zaverei, revine în București în primăvara anului 1822.
Anul 1826 aduce ceva nou în viața lui, și anume legătura cu meleagurile vâlcene. Documentele vremii îl găsesc în acest an orânduit „dascăl de muzichie” la școala de pe lângă Episcopia Râmnicului și cântăreț la biserica „Buna Vestire”.
În activitatea sa de la Episcopie, Anton Pann a avut ca scop principal romanizarea și modernizarea muzicii bisericești, dovadă fiind manuscrisele redactate cu scrisul fin al psaltului, constând în cântări specifice cultului ortodox: polieleuri, axioane, doxologii. În același timp, preda lecții de muzică maicilor de la mănăstirile „Dintr-un Lemn” și „Surupatele”, care erau încântate de „glasul mângâios al psaltului”.

sursa: http://www.bisericasfstelian.ro/anton-pann/anton-pann/